Timisoara by theater sau O istorie a tradarii

Sa fie tradarea semnul fatalitatii? Caci ce ar fi istoria umanitatii fara lungul sir de tradari care a marcat-o? Sa fie ea, tradarea, izvorul –mit din care actul teatral - “oglinda a realitatii” isi extrage duplicitatea ? Cap-pajura, alegere sau destin implacabil, spectrul memoriei, vina si justitie imanenta…


In urma cu exact sase ani (daca memoria nu-si exercita chiar acum viciul tradarii), directorul de scena Victor Ioan Frunza monta la Teatrul Maghiar din Timisoara spectacolul cu piesa Hamlet, de William Shakespeare. Un spectacol monumental despre puterea covarsitoarea a amintirii si a teatrului insusi, o montare care revolutiona perceptia asupra spatiului teatral, aducand in arealul de joc tone de pamant, o linie ferata si o drezina – vehicul metafora de trecere din planul nebuniei (de)jucate in cel al judecatii hamletiene, un spectacol magistral si profund emotionant care avea sa marcheze, tragic si dureros, sfarsitul violent al unei epoci pe scena Csiky Gergely. Caci Hamlet-ul maghiar a murit prematur, in fasa inca, o pruncucidere teatrala ca o declaratie de razboi care a deschis calea tradarilor, atrocitatii, violentelor, injustitiei si, in cele din urma, gustul amar pentru amintire si inramarea trecutului.

Capodopera lui Sir Tom Stoppard, “Rosencrantz si Guildenstern sunt morti”, distinsa cu premiul Tony si ecranizata intr-un celebru film avandu-i in distributie pe Gary Oldman, Tim Roth si Richard Dreyfuss, i-a venit ca o manusa regizorului Victor Ioan Frunza pentru un memorabil discurs teatral reflexiv, nu vindicativ, nu justitiar, ci unul profund moral, necrutator, impecabil estetic. Lansat ca prim eveniment al actualei stagiuni maghiare la Timisoara, spectacolul isi imparte, cu sau fara voie, publicul in doua tabere, nu adverse, ci plasate in arealuri adiacente de lectura: cei care au fost martorii acelui Hamlet istoric si cei care doar ii zaresc spectrul intr-un spectacol nou. Si pentru unii, si pentru ceilalti un spectacol captivant despre vinovatie si despre arta chinuitoare de a eluda mustrarile constiintei maculate. Rosencrantz si Guildenstern, amicii de studentie ai lui Hamlet, reiau la infinit traiectoria tradarii care duce la propriile lor morti, un purgatoriu chinuitor in care procesul propriilor alegeri, lasitatile si subterfugiile sunt, sub combustia puternica a amintirii, rotile dintate care sfasie invelisul prea subtire al “scuzei” implacabilei sorti. Stoppard urmareste cu o minutiozitate impanata de umor si cruzime ce se intampla cu personajele sale in culisele dramei hamletiene, pe drumul lor spre Elsinor, sederea lor la palat si calatoria pe mare spre fatala Englitera, dubiile lor, spaima si falsele scrupule, jocul de-a cap-si-pajura a caui miza e chiar viata lor. Martor si interferent al celor doua planuri dramatice – cel al lui Hamlet si cel al “amicilor” sai damnati- este Actorul, este trupa de actori, Teatrul insusi, adica “locul unde se aduna fragmentele Misterului Realitatii”, citandu-l chiar pe V.I.Frunza. Actorul, a carui moarte este teatrala si anulata de insasi eternitatea artei sale, intra in jocul de-a cap-si-pajura nu pentru a –l castiga, ci pentru a-I invata pe eroi doua (cel putin) lucruri esentiale: ca nu merita sa mori decat spectaculos si ca nicio crima nu va ramane datoare ucigasului.

Nici ca s-ar fi putut scrie  o piesa mai potrivita pentru V.I.Frunza, la fel cum nu s-ar fi putut gasi un loc mai potrivit de a o pune in scena: o inefabila consonanta leaga textul si contextul acestei montari. Scenografa Adriana Grand regaseste prin  magaziile teatrului aproape intreg decorul si costumele spectacolului de acum sase ani, cu Hamlet. Dintr-o data, pentru spectatorul acelui Hamlet, in lectura spectacolului Rosencrantz si Guldenstern se aglutineaza emotii vechi si noi, intelesuri, nostalgii, amintiri. Reapar in scena “fotoliul confesiunilor “ - cel cu trei locuri, spadele si cupele otravite, vesmintele si podoabele reginei din vechiul spectacol. Dar nimic nu mai are stralucirea si luxul de odinioara, toate fragmentele recuperate ale acelui Hamlet sunt cu intentie expuse de creatori in decrepitudine, o ponoseala care vorbeste despre trecerea timpului si perisabilitatea artei teatrale. Scene din Hamlet se deruleaza fragmentar in fundalul spectacolului,  halucinante halouri din alt timp, bantuite de spectrul unei iluzorii eternitati. In prim plan, Rosencrantz si Guildenstern, biete personaje incercand sa vada “realitatea prin lentile colorate, despica in 14 firul malversatiunilor lor, incercand, neputinciosi,  sa gaseasca si sa dezlege nodul, momentul, greseala care duce din nou si din nou, invariabil, la moarte. Dumul peste mare este, precum trecerea peste miticul Styx: calatoria se “petrece” intr-un refrigerator de morga, splendida “inventie americaneasca” a Adrianei Grand, personajele ies cu tipologiile si temerile lor din sertare, iar eroii piesei sunt insotiti de Actor, inevitabil Charon al mortii.

Pentru rolurile titulare, regizorul alege doi actori complementari:  Katona Laszlo, o vedeta a scenei budapestane de astazi, membru al celebrului atelier de teatru alternativ Kretakor, interpreteaza cu o nonsalanta seducatoare un Rosencrantz smecheras, temator, care-si inseala remuscarile si chiar moartea intr-o prefacuta amnezie, si Balazs Attila, interpretul lui Hamlet in invocatul spectacol de acum sase ani, jucandu-l pe Guildenstern cu o evidenta dorinta  de relansare pe orbita teatrului si rolurilor cu miza. Absolut remarcabil in partitura unui Hamlet interiorizat, damnat, emotionant, este tanarul Farago Zeno, un foarte posibil print al Elsinorului intr-o montare viitoare. La fel, ochiul spectatorului se lipeste cu fascinatie  de Pall Gecse Akos , ale carui mobilitate si expresivitate corporala sunt remarcabile. Notabile aparitii in scena, cu joc  justificat si bine masurat, sunt cele ale lui Bandi Andras, Szilagyi Agota si Kiss Attila, precum si  cele ale personajului colectiv trupa de actori.
O contributie aparte la atmosfera spectacolului o are muzica originala compusa de Cari Tibor si interpretata live  Sorina Anghelescu, Radu Guti si Calin Radu.


Didascaliile lui Stoppard sunt clare in ce priveste spatiul de joc, iar creatorii spectacolului, Frunza-Grand, le respecta intocmai: piesa se joaca in interiorul unui teatru, spectatorii vad, ca in oglinda, sala de spectacol. Astfel, la fel ca-n Darul Gorgonei, un alt spectacol “ars poetica” al lui Victor Ioan Frunza,  Rosencrantz si Guildenstern sunt morti devine nu doar un spectacol de teatru in teatru, ci si (sau mai ales), teatru despre teatru, despre esenta acestei arte, despre insusirea ei de a spune adevaruri. Un spectacol -ghilotina, tulburator, coagulat, dens textual, impregnat de umbrele trecutului, despre tradare si vina, despre damnarea tradatorilor in purgatoriul anonimatului si, in aceeasi masura ca Hamlet - predecesorul, despre puterea amintirii.

“Am lucrat spectacolul nu din perspectiva "mortii lui Hamlet",  ci din unghiul celui care intelege cat de mult costa verticalitatea”, scrie regizorul Victor Ioan Frunza in “scrisoarea catre un vechi prieten”.

Spectacolul Rosencrantz si Guildenstern sunt morti poate fi (re)vazut pe scena Teatrului Maghiar din Timisoara marti, 24 noiembrie, de la ora 19.

Foto: © Adriana Grand

Fii reporter www.agenda.ro! Ai fotografiat sau ai filmat ceva iesit din comun? Trimite pozele si filmele la portal@agenda.ro