Boala familiei M, o terapie teatrală... dureros de dulce

Tensiunea născută din această poetică intensă şi limita de suportabilitate a receptorului sau limita de asimilare a actorului se topeşte moale, cald, sangvin, într-o emoţie tulbure, fluidă, profund umană, care-i dă acestui nou spectacol al lui Afrim o autenticitate certă, în pofida oricâtor obiecţii punctuale i s-ar putea formula.

Atracţia lui Radu Afrim faţă de lumea marginalilor, a deficienţilor emoţionali, a inocenţilor schizoizi, vulnerabili, este deplin satisfăcută de membrii familiei M: Marta – fugind de realitate într-un martiriu autoimpus al responsabilităţii casnice (un rol în care Claudia Ieremia probează din nou că este, cum afirmă, „un actor de linia întâi”), Maria (Mălina Manovici) care, dimpotrivă, se refugiază din faţa adevărului în „uşărnicie”, fratele lor, Giani (Eugen Jebeleanu), iubitor de „dialectică” şi practicant de iresponsabilitate în excese nocturne şi, ca un corolar al acestei fugi din faţa lumii, tatăl lor, Luigi (Ion Rizea într-o compoziţie memorabilă, neaşteptată şi curajoasă), reîntors prin decrepitudine şi boală la o copilărie probabil căutată.

 Fiecare dintre ei aflându-se, singur, într-un exuviu ori într-o crisalidă: doar că spre deosebire de omida care devine întotdeauna, dar întotdeauna, fluture, boala familiei M. este impredictibilitatea a ceea ce va ieşi din cocon, tocmai de aceea fiecare dintre ei încearcă, aparent absurd, să prelungească această stare. Şi dacă Afrim alege să sublimeze, prin absenţă, un personaj al „obiectivării”, transformându-l într-un fel de Godot familial, este , probabil tocmai pentru a da personajelor şansa de a-şi prelungi această stare de aşteptare a destinului. Paravadino nu le dă, în schimb, nici o şansă: nici să se plângă, nici să se salveze.

Un limbaj simplu, contemporan, violent (traducerea realizată de Alice Georgescu păstrează, inspirat, inclusiv forma de salut „ceao”, oportună mediului local) defineşte o lume în care cruzimea nu poate fi mascată de umor, iar adevărul îşi arată, zâmbind, colţii: comicul se sfârşeşte, în casa familiei M. , printr-o iminentă tragedie (moartea lui Giani), unic mod de a determina explozia „coconului”, ieşirea din exuviu. Momentele care anunţă aceste deznodământ, precum superba scenă muzicală (languroasa „solidaritate masculină” a vocilor) şi cea a dansului sunt de o frumuseţe tulburătoare, în stare să declanşeze, ca la comandă, îndrăgosteala de spectacol.

Ferocitatea ingenuă, naturală, a acestei lumi se naşte (sau îi dă naştere) într-un cadru scenografic căruia forţa spectacolului lui Afrim îi datorează enorm: în Sala de Sport nr. 2 (inaugurată prilejul acestei premiere ca sală de spectacole a TNT, pentru următorii 50 de ani, cel puţin) Velica Panduru imaginează o pădure uscată, ruginie, sângerie, în care lumina intră natural prin ferestrele mari, obosite, ale fostului Manej. În mijlocul acestei păduri, lumea familiei M., ca o oglindă esenţială, dar răsturnată, a societăţii, a umanităţii in integrum. Pat, oală de noapte, boabe de cafea (un antidot la somnolenţa personajelor, justificându-le, prin exces cofeinic, nervozitatea şi anxietatea), o cadă cu apă pentru „noi stări”, ceşti, lapte, bicicletă...

Nimic nu e lăsat la întâmplare: „logodnicii” Mariei (Victor Manovici, Colin Buzoianu) poartă cămăşi identice (dar unul îşi arată bustul, celălalt picioarele goale, formând , în fapt, un personaj complementar în construirea realităţii), scaunul mai mic al tatălui redevenit copil, trandafirul oferit Mariei se zăreşte într-o grădină pictată pe fereastră. Personajele din planul secund îşi continuă „pe dinăuntru” viaţa în ferestre sau în pădure, nici dramaturgul, nici regizorul, nici scenograful nu le oferă confortul „safe” al culiselor.

Şi dacă „didascaliile” lui Paravidino par a fi minimale, naturale (cer senin, seară, ninsoare), tandemul Afrim-Velica le duce mai departe cu o irezistibilă fantezie: un urs pe rotile, pene de păun, o puşcă de vânătoare, un fundal muzical alert, întregesc o realitate deconstruită din disperare, dintr-un paroxism patologic, vădind profunda umanitate a bolii familiei M. : inadaptarea la viaţă.