Senzational 2

Campionatul Mondial de Fotbal - o afacere din care timişorenii n-au lipsit
Acum şapte decenii, jucătorii de pe Bega dominau naţionala României prezentă la turneele finale ale competiţiei

Absenţa reprezentativei României de la Weltmeisterschaft-ul care va să înceapă peste ceva mai mult de o lună ne lasă doar cu amintirile evoluţiilor tricolore de la trecutele ediţii, cu bune şi rele. Au fost turnee finale de unde, cel puţin în epoca romantică a jocului, bănăţenii nu au lipsit, jucătorii de pe malurile Begăi fiind ambasadori vrednici la curtea Regelui Fotbal.
 

Peste exact cinci săptămâni, rating-urile televiziunilor din toată lumea vor creşte galopant, un miliard de telespectatori îşi vor trage mai aproape telecomanda, în timp ce sute de mii de împătimiţi ai sportului vor lua cu asalt o duzină de stadioane din Germania, şuvoi de pelerini spre templele unei religii al cărei unic zeu este balonul rotund. Va începe, aşadar, Campionatul Mondial de Fotbal, serial de aventuri ajuns la al 18-lea episod, o coproducţie internaţională cu peste 700 de artişti din 32 de ţări. De pe generic va lipsi, însă, din nou, echipa României, eliminată la casting-ul preliminariilor, cu actori şi regizor cu tot. Nu e nici o noutate, am lipsit noi şi la ediţia trecută, ba chiar, numărând bob cu bob, nu reuşim să strângem decât şapte participări la competiţia aproape octogenară. Foarte uşor de făcut socoteala reprezentărilor tricolore: trei participări înainte de război - în fapt, chiar primele trei ediţii ale Cupei Mondiale (1930-1938), alte trei în anii ’90, anii lui Hagi (1990-1998), plus o apariţie solitară în 1970, la Guadalajara. Dacă facem excepţie de „intermediara” ediţie mexicană, evoluţiile naţionalei la sărbătoarea mondială a fotbalului sunt împărţite frăţeşte de două generaţii din două epoci distincte. Printre diferenţe, una de ordin sentimental, cel puţin pentru microbistul local: dacă, reflectând fidel harta fotbalului intern, timişorenii au absentat aproape cu totul din reprezentativa României la „tripla” deceniului trecut, în virtutea aceleiaşi logici, jumătate din tricolorii ediţiilor de început ale Campionatului Mondial proveneau de pe malurile Begăi.
Selecţionerul Carol II
Pe cât de îndepărtat în timp pare anul 1930, pe atât de ieşite din comun sunt împrejurările în care reprezentativa noastră a luat parte la primul Campionat Mondial de Fotbal.  Deşi gazdele (ediţia I a Cupei Mondiale a fost organizată la Montevideo, în Uruguay) asigurau integral costurile necesare deplasării, prezenţa europenilor a fost redusă. Absenteismul Italiei sau Austriei, „greii” fotbalului european, ţări puţin dispuse la ceea ce părea atunci mai mult o aventură nu lipsită de riscuri, îndemna orice federaţie la reticenţă. Cu atât mai lăudabilă a fost decizia României, care avea să devină prima echipă înscrisă la vreun turneu final. Naţionala noastră avea, să se remarce, însă, şi printr-un alt fapt, de neconceput în prezent, intrat de altfel în anecdotica Cupei Mondiale: selecţionerul echipei nu era altul decât însuşi regele Carol II. Veţi fi de acord că astăzi ar părea de domeniul fantasticului ca regele Juan Carlos să dicteze componenţa reprezentativei Spaniei, ca Jacques Chirac să hotărască dacă Zidane are loc printre mijlocaşii echipei Franţei sau, dacă vreţi, ca Traian Băsescu să aleagă între Lobonţ sau Stelea pentru postul de portar. Autoritarismul regal şi-a spus, însă cuvântul şi, astfel o parte din cei convocaţi iniţial pentru deplasarea peste Atlantic au rămas acasă. „F.R.F. mi-a trimis la Timişoara trei adrese prin care m-a informat că am fost selecţionat pentru Montevideo şi mi-a indicat garderoba obligatorie pentru această călătorie. Am executat întocmai ordinele primite, dar, cu două ore înainte de plecare, mi s-a telefonat de la Federaţie că s-a renunţat la mine” - îşi amintea după cinci decenii, nu fără urmă de ranchiună, Ştefan Dobay, celebra extremă stângă a Ripensiei. Nici chiar regele Carol II nu putea să nege evidenţa că valorile fotbalului din epocă proveneau din vestul ţării. Aşa se face că din cei 13 jucători ce aveau să evolueze la Montevideo în cele două meciuri cu Peru (3-1) şi Uruguay (0-4), nu mai puţin de nouă erau bănăţeni.
Concedii fără plată
„Deşu este un as”, declara, după victoria României în faţa peruanilor, cel care avea să fie desemnat cel mai bun jucător al Campionatului Mondial, uruguayanul José Andrade, probabil prima vedetă mondială a fotbalului. Născut la Gătaia, Adalbert Deşu juca, în acel an 1930, la U.D.R. Reşiţa, la fel ca şi coechipierul său Iosif Czako. Marcator, în chiar minutul 1 al meciului cu Peru, al primului gol al reprezentativei noastre la vreun turneu final al campionatelor mondiale, Deşu fusese nevoit, pentru a putea fi prezent la Montevideo, să-şi ia două luni concediu fără plată. Desigur, miliardarul Auschnit, patronul U.D.R.-ului, nu putea renunţa la cele două salarii ale jucătorului. Strălucirea gătăianţului avea să fie, însă, de scurtă durată căci, la numai 28 de ani, Adalbert Deşu se stingea în urma unei pneumonii. Probleme financiare aveau şi alţi doi bănăţeni - Ladislau Raffinski şi Emerich Vogl. Funcţionari la „Astra Română”, li se pusese în vedere că nu vor primi concedii pe durata Campionatului Mondial, nici chiar fără plată. Alternativa? Concedierea. Până la urmă lucrurile aveau să se rezolve, o semnătura regală la sfârşitul listei jucătorilor selecţionaţi părând probabil un bun motiv de temeinică reflecţie pentru patronii celor doi. Aşa avea să ajungă Raffinski în Uruguay şi să fie ales de ziariştii prezenţi acolo în echipa lumii. Născut la Miskolc, într-un an 1905 când Timişoara era şi ea un oraş maghiar, „Raffi” a fost unul din cei mai mari fotbalişti din perioada interbelică. A evoluat la toate marile echipe ale Timişoarei (Unirea, C.A.T., Chinezul şi Ripensia), ca de altfel şi la bucureştenele Juventus şi Rapid sau în Cehoslovacia, la Brno şi Praga. Colegul său, timişoreanul Emerich Vogl, i-a fost coechipier la superformaţia Chinezului, cu care a câştigat cinci titluri consecutive. Ulterior, avea să devină una dintre cele mai reprezentative figuri ale fotbalului românesc, antrenor al echipei naţionale şi preşedinte al Colegiului central al antrenorilor. Probabil că singurul care nu-şi punea problema concediului neplătit era căpitanul naţionalei, Rudolf Wetzer. Timişorean şi el, Wetzer era în acea perioadă singurul fotbalist român profesionist cu acte în regulă. C.V.-ul său era impresionant încă în perioada Mondialului din Uruguay. Participant la Olimpiada din 1924 de la Paris, titular la Beogradsky S.K., cea mai valoroasă echipă iugoslavă a vremii, Wetzer trecuse apoi la Chinezul, unde a obţinut două titluri de campion, şi apoi la Újpest, cu formaţia ungară cucerind în 1928 titlul, Cupa Ungariei şi Cupa Europei Centrale, primul trofeu internaţional câştigat de vreun fotbalist român. Echipier al Ripensiei în 1931-1932, Rudi Wetzer devenea un an mai târziu jucător şi antrenor în prima ligă franceză, la Hyeres.
Pe osatura Ripensiei
La cea de a doua ediţie, din Italia, a Campionatului Mondial, proporţia bănăţenilor din echipa naţională era şi mai mare decât la precedenta participare. Aveam să jucăm o singură partidă, împotriva Cehoslovaciei, sistemul fiind eliminatoriu, iar primul 11 era alcătuit pe osatura Ripensiei, care făcea legea în campionatul naţional. Aşadar, Timişoara era reprezentată la Trieste, locul de desfăşurare al partidei, de portarul Wiliam Zombory, mijlocaşii Vasile Deheleanu, Rudolf Kotormany, Iosif Morawetz, atacanţii Silviu Bindea, Nicolae Kovács, Graţian Sepi şi Ştefan Dobay, la care se adăuga căpitanul echipei, fundaşul Vogl. În prima repriză diferenţa fusese făcută de golul lui Dobay. La pauză, preşedintele federaţiei cehoslovace, socotind orice şansă de victorie compromisă, oferise omologului său român biletele de tren pentru Roma, oraşul în care trebuia să se joace turul următor. După reluare, însă, două goluri înscrise de cehi şi, mai ales, ratările tricolorilor eliminau din cursă echipa României. „Dacă spun că Planička (portarul cehilor) a fost cel mai bun, cred că am caracterizat meciul”, declara, după partidă, belgianul John Langenus, cel mai valoros arbitru interbelic, care şi condusese la centru întâlnirea de la Trieste. Bănăţenii au fost nevoiţi să se mulţumească cu o nouă selecţionare în echipa lumii, de această dată a lui Dobay. O înfrângere cu nimic ruşinoasă, în faţa unei echipe considerate de presa vremii şi de martorii oculari drept cea mai bună din lume la momentul respectiv şi care pierdea finala cu Italia doar sub presiunea unui public fanatic, încurajat de prezenţa în tribuna oficială a lui Benito Mussolini. Pentru Emerich Vogl, turneul final din 1934 însemna a doua participare consecutivă la un campionat mondial. Lucru valabil şi pentru Nicolae Kovács, care avea să-şi adauge în plus în portofoliu şi o a treia Cupă Mondială, cea din 1938. Fratele celebrului antrenor Ştefan Kovács, devenit ulteror el însuşi tehnician (în 1949 câştiga titlul cu Oradea, iar peste trei ani o promova pe Poli în prima divizie), avea să deţină acest record timp de nu mai puţin de şase decenii, până când Hagi, Gică Popescu şi Ilie Dumitrescu au reuşit aceeaşi performanţă.
Cuba fără Fidel Castro
Ediţia Franţa 1938 avea să însemne pentru fotbalul românesc poate cea mai amară înfrângere şi una dintre cele mai mari surprize înregistrate pe vreun stadion al Cupei Mondiale din întreaga istorie a competiţiei. O excelentă tragere la sorţi ne hărăzise în optimi o anonimă echipă a Cubei, desconsiderată de întreg lotul României, de la jucători la antrenor. Cu gândul mai mult la meciul următor din sferturi cu Suedia, în care o eventuală victorie ne-ar fi propulsat în primele patru formaţii ale lumii, tricolorii n-au obţinut la Toulouse decât un halucinant rezultat de 3-3, şi acela smuls cu greutate, cu o egalare în prelungiri, cu cinci minute înainte de final. Şi asta în condiţiile în care naţionala noastră alinia - sufragiile erau unanime - tot ce avea mai bun fotbalul românesc. Desigur, timişorenii nu lipseau nici de această dată. Fuseseră pe teren în meciul de la poalele Pirineilor Dumitru Pavlovici în poartă, apărătorii Rudolf Bürger şi Vasile Chiroiu, la mijloc Raffinski, iar în atac, tripleta Bindea - Kovács - Dobay. Pentru rejucarea ce avea să se dispute, tot la Toulouse, peste patru zile, selecţionerul, foc de supărat, păstrează doar cinci jucători din echipa de bază. Cu rezervele, formaţia noastră pierde cu 1-2, rezultat care, chiar viciat - după unele voci - de arbitru, rămâne totuşi unul ruşinos. Asta cu atât mai mult cu cât, în sferturile de finală, Suedia demola cu un devastator 8-0 formaţia venită din insula care nu-l descoperise încă pe Fidel Castro. Singurul lucru demn de remarcat era revenirea pe gazonul Cupei Mondiale a timişorenilor Bürger şi Raffinski, după ediţia de la Montevideo, precum şi a treia prezenţă a lui Nicolae Kovács.
Roti, ultimul mohican
Seria fotbaliştilor de pe Bega la campionatele mondiale se întrerupe pentru o lungă perioadă de timp. Nici măcar revenirea naţionalei române în elita fotbalului internaţional la El Mundial-ul mexican din 1970 nu înseamnă prezenţa vreunui timişorean la turneul final, excepţie făcând Emerich Vogl, de această dată în postura de tehnician. Desigur, cel mai bun fotbalist român ce a evoluat la Guadalajara a fost desemnat Dembrovszki, dar actualul concitadin al nostru este născut lângă Sighetu Marmaţiei, în Câmpulung la Tisa, în perioada Campionatului Mondial el fiind echipier al lui Dinamo Bacău. Ajunşi „în zilele noastre”, adică la meciurile generaţiei Hagi, constatăm că penuria de timişoreni de pe arenele Cupei Mondiale s-a menţinut în continuare. Ultimul purtător de steag rămâne Iosif Rotariu, cel care în Italia 1990 a reuşit performanţa de a-l anihila pe un oarecare Diego Armando Maradona. Bănăţean neaoş, fie şi din Prigorul Caraşului, Roti rămâne pentru noi alb-violet 100%, în ciuda periplurilor, ce-i drept fructuoase, la Steaua sau Galatasaray, un polist autetic aşadar, atât pe teren, cât şi, în prezent, pe banca tehnică a echipei care joacă pe stadionul „Dan Păltinişanu”.
 

Palmares bănăţean
85 de jucători şi-au ascultat imnul înaintea celor 21 de partide disputate de România în cele şapte participări la campionatele mondiale. Nu mai puţin de un sfert dintre ei sunt bănăţeni. Liderul acestui clasament ad-hoc nu este altul decât Dorinel Munteanu, decanul de selecţii ale reprezentativei noastre, în Statele Unite (1994) şi Franţa (1998) cărăşanul evoluând în 9 partide. 5 meciuri a strâns şi Miodrag Belodedici, toate la World Cup-ul american. Nicolae Kovács, cu cele trei ediţii ale sale consecutive, Rudolf Bürger şi Ladislau Raffinski, cu turneele finale din Uruguay 1930 şi Franţa 1938, vin pe locurile imediat următoare, cu 4 prezenţe, Aceeaşi cifră stă în dreptul lui Iosif Rotariu, coşmarul lui Maradona de la Italia „Novanta”, sau al reşiţeanului Lucian Marinescu, apărut în toate partidele turneului final din 1998. Ştefan Dobay şi Emerich Vogl  deschid seria jucătorilor cu 3 meciuri, categorie în care, cu acceptul cititorului, îl includem şi pe Dembrovszki. Bindea, Adalbert Deşu şi Rudi Wetzer figurează în această înşiruire cu câte 2 întâlniri disputate în timp, lista jucătorilor cu o singură prezenţă la turnele finale ale campionatelor mondiale cuprinzându-i pe fotbaliştii interbelici Pavlovici, Vasile Chiroiu, Zombory, Deheleanu, „fachirul” Kotormany, Sepi Graţian, Iosif Czako şi Adalbert „Pik” Steiner, cel care în minutul 11 al primei mari victorii a naţionalei noastre, în 1930, era scos de pe teren pe braţe şi spitalizat de urgenţă, cu piciorul rupt de gheata nemiloasă a unui jucător peruan. Nici la eficacitate bănăţenii nu stau rău, căci golgeterul României la turneele finale - Răducioiu (4 goluri) - este urmat de Dobay cu 3 reuşite, Silviu Bindea 2, Deşu, Nicolae Kovács şi Emerich Dembrovszki, cu câte 1 gol.